Header Ads

Legea Malpraxis-ului Medical


Legea Malpraxis-ului Medical


Cap. 1Răspunderea personalului medical
Art. 1
(1) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, neglijenţă sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea
profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament.
(2) De asemenea, personalul medical este răspunzător pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor prezentei legi privind
confidenţialitatea, consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale.
(3) Personalul medical este responsabil pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei atunci când îşi depăşeşte limitele competenţei, cu
excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este disponibil personal medical ce are competenţa necesară.
(4) Răspunderea civilă nu înlătură răspunderea penală, atunci când fapta cauzatoare de prejudiciu s-a produs deliberat, cu rea-credinţă.
Art. 2
Personalul medical nu este rãspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în exercitarea profesiunii:
a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament, infecţiilor nosocomiale, efectelor
adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare,
echipamentelor şi dispozitivelor medicale şi substanţelor medicale medicale şi sanitare folosite;
b) când acestea sunt consecinţa directă sau indirectă a indicaţiilor scrise sau dovedite, ale şefului ierarhic superior.
In acest caz responsabilitatea revine persoanei care a formulat indicaţia;
c) când acestea sunt consecinţa directă sau indirectă a aplicării regulamentelor şi reglementărilor legale în vigoare.
d) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă.
Cap. 2Răspunderea furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare, aparatură, dispozitive medicale şi substanţe medicamentoase şi sanitare
Art. 3
(1) Unităţile sanitare publice sau private furnizoare de servicii medicale sunt răspunzătoare pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie,
diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa:
a) infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauza externa ce nu a putut fi controlată de către institutie;
b) defectelelor cunoscute ale dispozitivelor şi aparaturii medicale folosite în mod abuziv fără a fi reparate;
c) folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi sanitare, după expirarea perioadei de garanţie sau a
termenului de valabilitate a acestora după caz.
d) nerespectării reglementărilor interne ale unităţii furnizoare de servicii medicale, în mod direct sau indirect;
e) acceptării de echipamente şi dispozitive medicale, materiale sanitare, substanţe medicamentoase şi sanitare de la furnizori fără asigurare de
malpraxis, precum şi subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori fără asigurare de malpraxis.
(2) De asemenea, unităţile prevăzute la alin.1 raspund în conditiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar
cu acesta.
Art. 4
Instituţiile furnizoare de servicii medicale răspund pentru prejudiciile suferite de personalul medical în exercitarea profesiunii, atunci când
acestea sunt cauza directă sau indirectă a nerespectării reglementărilor interne sau dotării necorespunzătoare pentru activitatea practicată.
Art. 5
Furnizorii şi producătorii de echipamente şi dispozitive medicale, substanţe medicamentoase şi materiale sanitare raspund pentru prejudiciile produse
în activitatea de prevenţie, diagnostic şi tratament ca urmare directă sau indirectă a viciilor ascunse ale echipamentelor şi dispozitivelor medicale,
substanţelor medicamentoase şi materiale sanitare, în perioada de garanţie.
Art. 6
Furnizorii independenţi de servicii medicale sau nemedicale subcontractate de către instituţiile de furnizoare de servicii medicale sunt responsabile
pentru prejudiciile aduse ca urmare directă sau indirectă a serviciilor prestate.
Art. 7
Furnizorii de utilităţi către unităţile furnizoare de servicii medicale sunt responsabili pentru prejudiciile apărute ca urmare a furnizării
necorespunzătoare a utilităţilor.
Cap. 3Consimţământul informat
Art. 8
(1) Consimţământul informat este acordul pacientului pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament, după explicarea lor de către
medic conform prevederilor alin. (2) şi (3).
(2) În obţinerea consimţământului informat, medicul este dator să prezinte pacientului informaţii la un nivel ştiinţific rezonabil pentru puterea de
înţelegere a acestuia.
(3) Informaţiile trebuie să conţina: diagnosticul, natura şi scopul tratamentului, riscurile şi consecinţele tratamentului propus, alternativele
viabile de tratament, riscurile şi consecinţele lor, prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.
Art. 9
Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului informat este de 18 ani. Minorii îşi pot exprima consimţământul, în absenţa părinţilor sau
reprezentantului legal, în următoarele cazuri:
a) situatii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi contactaţi, iar minorul are discernământul necesar pentru a inţelege situaţia
medicală în care se află;
b) situaţii medicale legate de diagnosticul şi / sau tratamentul problemelor sexuale şi reproductive, la solicitarea expresă a minorului în vârstă de
peste 16 ani.
Art. 10
(1) Medicul curant răspunde atunci când nu obtţne consimţământul informat al pacientului sau al reprezentanţilor legali ai acestuia, cu excepţia
cazurilor în care pacientul este lipsit de discernământ, iar reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu pot fi contactate datorită situaţiei de
urgenţă.
(2) Atunci când reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu pot fi contactate, medicul poate solicita autorizarea efectuării actului medical
autorităţii tutelare sau poate acţiona fără acordul acesteia în situaţii de urgenţă, când intervalul de timp până la exprimarea acordului ar pune în
pericol, în mod ireversibil, sănătatea şi viata pacientului.
Cap. 4Obligativitatea asigurării asistenţei medicale
Art. 11
(1) Un medic nu are obligaţia de a acorda asistenţă medicală unei persoane decât dacă a acceptat-o în prealabil ca pacient.
(2) Medicul nu poate refuza asistenţa medicală pe criterii etnice, religioase şi orientare sexuală.
(3) Medicul are obligaţia de a accepta pacientul în situatii de urgenţă, când lipsa asistenţei medicale poate pune în pericol în mod grav şi
ireversibil sănătatea sau viaţa pacientului.
Art. 12
(1) Atunci când medicul a acceptat pacientul, relaţia poate fi întreruptă:
a) o data cu vindecarea bolii ;
b) de către pacient;
c) de către medic, în urmatoarele situatii:
(i) atunci când pacientul este trimis altui medic cu competente sporite;
(ii) pacientul manifesta o atitudine ostila şi / sau ireverentioasa fata de medic.
(2) Medicul va notifica pacientului dorinţa terminării relaţiei înainte cu minim 15 zile pentru ca acesta să găsească o alternativă.
Art. 13
(1) Medicul angajat al unei institutii furnizoare de servicii medicale are obligatia acordarii asistentei medicale pacientului care are dreptul de a
primi ingrijiri medicale în cadrul institutiei, potrivit reglementarilor legale.
(2) Medicul poate refuza asigurarea asistentei medicale în situatiile mentionate la art. 12 lit.c).
Art. 14
In acordarea asistentei medicale, personalul medical are obligatia aplicarii standardelor terapeutice stabilite prin ghiduri de practica în
specialitatea respectivă, aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora, standardele recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii
respective.
Cap. 5Asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale.
Art. 15
(1) Persoanele fizice care posedă o calificare atestată privind acordarea de asistenţă medicală, direct sau indirect, atât în sistemul public cât şi în
cel privat, într-o locatie cu destinaţie specială pentru asitenţă medicală precum şi atunci când aceasta se acordă în afara acestei locaţii, ca urmare
a unei cereri exprese din partea persoanei sau a persoanelor care necesită această asistenţă sau a unui terţ care solicită această asistenţă pentru o
persoană sau mai multe persoane care, din motive independente de voinţa lor, nu pot apela ele însele la această asistenţă, sunt obligate să se asigure
pentru cazurile de răspundere civilă profesională faţă de terţe persoane care solicită şi cărora li se acordă despăgubiri ca urmare a acordării de
asistenţă medicală.
(2) Prin asistenţa medicală adecvată se inţelege folosirea echipamentelor medicale, a întregului instrumentar, a medicamentelor disponibile în momentul
şi locaţia respectivă şi urmarea întocmai a procedurilor specifice fiecărui caz care necesită această asistenţă, aşa cum sunt ele stabilite conform
instrucţiunilor de folosire, a prescripţiilor sau prin standardele privind acordarea de asistenţă medicală.
Art. 16
(1) Asiguratorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane, care se constată că au fost
supuse unei asistenţe medicale neadecvate precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil.
(2) Despăgubirile se acordă indiferent de locul în care a fost acordată asistenţa medicală.
Art. 17
(1) Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanei
sau persoanelor păgubite prin aplicarea unei asistenţe medicale neadecvate, care poate avea drept efect inclusiv vătămarea corporală sau decesul.
(2) În caz de deces, despăgubirile se acordă succesorilor în drepturi ai pacientului care au iniţiat acţiunea de constatare privind acordarea
asistenţei medicale neadecvate.
(3) Despăgubirile se acordă şi atunci când asistenţa medicală nu s-a acordat, deşi starea persoanei sau persoanelor care au solicitat sau pentru care
s­-a solicitat asistenţa medicală impunea această intervenţie.
Art. 18
Despăgubirile se plătesc şi atunci când persoanele vătămate sau decedate nu au domiciliul sau reşedinţa în România.
Art. 19
(1) În cazul în care, pentru acelaşi asigurat există mai multe asigurări valabile, despăgubirea se suportă în părţi egale de către toţi asiguratorii.
(2) Asiguratul are obligaţia de a informa asiguratorul despre încheierea unor astfel de asigurări cu alţi asiguratori.
Art. 20
Limita maximă a despăgubirilor de asigurare, termenele de plată, sancţiunile şi alte elemente cu privire la aplicarea acestei asigurări se stabilesc
prin norme emise în aplicarea legii de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, după consultarea asociaţiilor profesionale de specialitate din
domeniul asistenţei medicale.
Art. 21
Despăgubirile se stabilesc pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana păgubită sau succesori în drepturi acestuia în caz de deces şi asigurator ori,
în cazul în care nu s-a ajuns la o inţelegerea, prin hotărâre judecatorească a instanţelor competente.
Art. 22
(1) Despăgubirile se platesc de către asigurator nemijlocit persoanelor fizice, în masura în care acestea nu au fost despăgubite de asigurat.
(2) Despăgubirile nu pot fi urmărite de creditorii asiguratului.
(3) Despăgubirile se platesc asiguratilor, dacă acestia dovedesc ca au despăgubit pe cei păgubiţi şi despăgubirile nu urmează să fie recuperate
potrivit prevederilor
Art. 23
Despăgubirile pot fi solicitate şi se plătesc şi către persoanele care nu au plătit contribuţia datorată la sistemul public de sănătate.
Art. 24
(1) Drepturile persoanelor vătămate sau decedate prin aplicarea unei asistenţe madicale neadecvate se pot exercita împotriva celor implicaţi direct sau
indirect în asistenţa medicală.
(2) Aceste drepturi se pot exercita şi împotriva persoanelor juridice care furnizează echipamente, instrumentar medical şi medicamente, care sunt
folosite în limitele instrucţiunilor de folosire sau prescripţiilor în asistenţa medicală calificată conform obligaţiei acestora, asumată prin
contractele de furnizare a acestora.
Art. 25
(1) Asiguratorul nu recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei când asistenţa medicală s-a făcut
în interesul părţii vătămate sau a decedatului în lipsa unei investigaţii complete sau a necunoaşterii datelor anamnezice ale acestuia datorită
situaţiei de urgenţă, iar partea vătămată sau decedatul nu a fost capabil, datorită circumstanţelor să coopereze când i s-a acordat asistenţa.
(2) Asiguratorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri:
a) vătămarea sau decesul este urmare a încălcării intenţionate a standardelor de asistenţa medicală;
b) vătămarea sau decesul se datorează unor vicii ascunse ale echipamentului sau a instrumentarului medical sau a unor efecte secundare ale
medicamentelor administrate şi de care asiguratul nu poate fi ţinut direct răspunzător;
c) atunci când vătămarea sau decesul se datorează atât persoanei asigurate cât şi unor deficienţe administrative de care se face vinovată unitatea
medicală în care s-a acordat asistenţa medicală sau ca urmare a neacordării tratamentului adecvat stabilit prin standarde medicale publice sau prin
contractul cadru privind condiţiile acordării asisţentei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate sau alte acte normative în
vigoare, asiguratorul este îndreptăţit să recupereze sumele plătite drept despăgubiri de la cei vinovaţi, alţii decât persoana asigurată, proporţional
cu partea de vină ce revine acestora;
d) asistenţa medicală a părţii vătămate sau a decedatului s-a facut fără consimţământul acesteia, dar în alte imprejurări decât cele descrise la alin.
(1).
Art. 26
Asiguraţii sau reprezentanţii acestora sunt obligaţi să înştiinţeze în scris asiguratorul sau, dacă este cazul, asiguratorii despre existenţa unei
acţiuni de cerere de despăgubire în termen de 3 zile lucrătoare de la data la care au luat la cunoştinţă despre această acţiune.
Cap. 6Procedura concilierii cazurilor de malpraxis
Art. 27
(1) La nivelul Ministerului Sănătăţii se constituie o Comisie de monitorizare şi competenţă profesională în cazurile de malpraxis, numită în continuare
Comisia.
(2) Comisia are în componenţă reprezentanţi ai Ministerului Sănătăţii, Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, Colegiului Medicilor, Colegiului
Farmaciştilor, Ordinului Asistentelor şi Moaşelor din România este prezidată de un secretar de stat din Ministerul Sănătăţii.
(3) Modul de stabilire a componentei Comisiei şi regulamentul de organizare şi functionare ce asigura independenta şi impartialitatea acesteia se
stabilesc prin Ordin al Ministrului Sănătăţii publicat în Monitorul Oficial.
Art. 28
(1) Comisia elaborează o listă naţională de experţi medicali, în fiecare specialitate care vor fi consultaţi conform regulamentului de organizare şi
funcţionare.
(2) Pe lista de experti se poate înscrie orice medic cu vechime de cel puţin 5 ani în specialitate, cu avizul Colegiului Medicilor din România.
(3) Modalitatea de remunerare a experţilor medicali din lista naţională se stabileşte prin Ordin al ministrului sănătăţii.
Art. 29
Comisia poate fi sesizată de :
a) persoana sau, după caz, reprezentantul legal al acesteia, ce se considera victima unui act de malpraxis imputabil unei activităţi de prevenţie,
diagnostic şi tratament;
b) succesori în drepturi ai persoanei decedate ca urmare a unui act de malpraxis imputabil unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament;
c) Colegiul Medicilor din România;
d) Ministrul Sănătăţii.
Art.30
(1) Comisia desemnează, prin tragere la sorţi, din lista naţională a experţilor, un grup de experţi sau un expert, în funcţie de complexitatea cazului,
însărcinat cu efectuarea unui raport asupra cazului.
(2) Experţii prevăzuţi la alin.(1) au acces la toate documentele medico-legale aferente cazului a căror cercetare o consideră necesară şi au dreptul
de a audia şi înregistra depoziţiile tuturor persoanelor implicate.
(3) Experţii întocmesc un raport asupra cazului pe care il înaintează Comisiei. Comisia adoptă o decizie asupra cazului, în maxim 3 luni de la data
sesizării.
(4) Fiecare parte interesata are dreptul sa primeasca o copie a raportului expertilor şi documentelor medico-legale care au stat la baza acestuia.
Art.31
(1) în cazul în care Comisia considera ca este un caz de malpraxis, comunica acest lucru tuturor persoanelor implicate inclusiv asiguratorului.
(2) în termen de 30 zile de la data comunicarii, asiguratorul are obligatia de a prezenta persoanei care a efectuat sesizarea o oferta de despăgubire,
ce se comunica şi Comisiei .
(3) Oferta de despăgubire poate fi sub forma unei sume cu titlu de despăgubire sau a unei rente viagere.
(4) Persoana care a efectuat sesizarea comunica Comisiei şi asiguratorului acceptarea sau respingerea ofertei.
Art. 32
In cazul acceptării ofertei, cazul se consideră închis. Asiguratorul are obligaţia de a vărsa suma ofertată persoanei care a făcut sesizarea în termen
de maxim 30 zile de la acceptarea ofertei.
Art. 33
(1) în cazul în care asiguratorul sau oricare dintre părţile implicate nu sunt de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanţa de judecată
competenţa, în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei.
(2) în cazul în care instanţa de judecată decide menţinerea deciziei Comisiei, asiguratorul va vărsa în contul Ministerului Sănătăţii o sumă egală cu
15% din valoarea sumei prevăzute ca despăgubire, ce constituie venit extrabugetar al Ministerului Sănătăţii.
Art. 34
(1) Intreaga procedură de conciliere, până în momentul sesizării instanţei, este confidenţială.
(2) Incălcarea dovedită a confidenţialităţii de către persoana care a făcut sesizarea duce la pierderea dreptului de a beneficia de procedura de
conciliere.
(3) Incălcarea dovedită a confidenţialităţii de către Comisie sau experţi desemnati de aceasta atrage sancţiuni profesionale şi administrative conform
regulamentelor aprobate.
(4) Incălcarea dovedită a confidentialităţii de către persoana fizică sau juridica asigurata duce la obligativitatea achitării de către aceasta a unei
sume în valoare de 20% din suma stabilită cu titlu de despăgubire.
(5) Incălcarea dovedită a confidenţialităţii de către asigurator duce la suplimentarea cu 20% a sumei stabilită cu titlu de despăgubire.
Cap. 7Dispoziţii finale
Art. 35
(1) Comisia întocmeşte un raport anual detaliat pe care îl prezintă Ministerului Sănătăţii.
(2) Pe baza datelor astfel obtinute, Ministerul Sănătăţii elaborează un raport anual naţional asupra malpraxisului medical pe care îl prezintă
Parlamentului, Guvernului şi opiniei publice.
Art. 36
Instanta competenţa sa solutioneze litigiile prevăzute în prezenta lege este cea în a carei raza teritoriala a avut loc actul de malpraxis reclamat.
Art. 37
Actele de malpraxis în cadrul activităţii medicale de prevenţie, diagnostic şi tratament se prescriu în termen de 5 ani de la producerea prejudiciului,
cu excepţia faptelor ce reprezintă infracţiuni.
Art. 38
Omisiunea incheierii asigurarii de malpraxis medical de către persoanele fizice şi juridice prevăzute de prezenta lege constituie contraventie şi se
sanctioneaza cu o amenda egală cu o sumă ce reprezinta de 3 ori prima de asigurare.
Art. 39
Prevederile prezentei legi nu se aplică activităţii de cercetare bio-medicală.
Art. 40
In termen de 60 zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial, Ministerul Sănătăţii va elabora normele metodologice de aplicare.
Art. 41
(1) Prezenta lege intra în vigoare după 90 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial.
(2) La data intrării în vigoare a prezentei legi, orice dispozitie contrară se abrogă. 
Trimiteți un comentariu
Un produs Blogger.